6 martie - o zi ca oricare alta. Și totuși, ce zi!
O zi de poveste am putea spune.
Dacă în 26 martie '78, nesupusa GEORGETA GAZIBARA OTTROK, alături de coechipierele sale a lăsat o urmă în istoria atletismului, tot astăzi, la 42 de ani distanță, am fi dorit să-i ascultăm povestea atât de frumos țesută de către draga noastră Cristina Andone, poveste ce poartă titlul 𝐆𝐞𝐨𝐫𝐠𝐞𝐭𝐚 𝐆𝐚𝐳𝐢𝐛𝐚𝐫𝐚 𝐎𝐭𝐭𝐫𝐨𝐜𝐤, 𝐍𝐞𝐬𝐮𝐩𝐮𝐬𝐚 𝐝𝐢𝐧 𝐉𝐢𝐦𝐛𝐨𝐥𝐢𝐚 - LECȚIA DE ZBOR și pe care vă invităm să o lecturați în rândurile ce urmează:
Georgeta privește pe fereastră. Fetele sunt deja acolo. Îi fac cu mâna. Hai! Sunt prima echipă din țară. Prima echipă care va merge la Campionatul Mondial. Am spus „va merge“? Nu. Va șterge sub tălpi cei 4 728 de metri până la victorie. Vor alerga împreună. Și vor fi prima echipă de fete la linia de sosire.
Deocamdată nu sunt campioane mondiale. Sunt doar fetele din echipa Georgetei. Pe stradă, par niște fetișcane tinere, zâmbitoare, cu gândul la soare. Dar Nati, Mari, Geta, Fița și Anto sunt cu gândul la altceva. Pentru unii, e un vis la fel de îndepărtat ca soarele. Pentru ele, e singurul motiv pentru care calcă mai repede pe pământ.
Mai repede, mai repede, să uiți că inima îți bate prea tare, să uiți că nu mai ai aer, să uiți că arșița soarelui pare să se fi strâns toată înăuntrul tău. Să uiți că te ustură ochii. Că te dor picioarele. Și bratele. Și umerii. Să uiți că doare fiecare pas. Să uiți că te temi. Să uiți că nu poți. Mai repede, tot mai repede. Mai departe și mai departe. Către un vis, unul care se vede din ce în ce mai bine pe măsură ce linia de sosire flutură mai aproape de tine, ca o panglică ce asteaptă să fie tăiată de o săgeată, de un iureș, de iureșul care ești acum tu.
Să le lăsăm pe fete să alerge spre visul lor, să le lăsăm să câștige Cupa Mondială, să se îmbrățișeze, să facă fericite cu mâna, în lumina sutelor de blițuri. Și să ne întoarcem către o altă poveste care nu apare în fotografii.
Când era mică, Georgeta a avut un vis. Se făcea că alerga și că era ușoară. Se făcea că nu simțea pământul sub picioare, doar vântul răcorindu-i fruntea. Se făcea că putea să zboare.
Când s-a trezit, Georgeta s-a dus afară. A început să alerge, sperând să se înalțe cât de puțin. Dar picioarele îi erau grele, mâinile păreau s-o încurcă, nicidecum nu reușea să zboare. La capătul străzii, Georgeta s-a aplecat de parcă o povară ar fi tras-o spre pământ. S-a așezat pe caldârâm. S-a șters pe frunte. Dar visul nu și l-a șters.
– Știu că se poate, și-a spus Georgeta. Eu eram, nu altcineva. Eu alergam. Și mă simțeam din ce în ce mai ușoară.
Nu știm cât de împovărați suntem până când nu începem să alergăm. Când stăm, nu ne simțim greutatea. Abia când alergăm, picioarele parcă ne sunt de plumb, mâinile ne atârnă ca niște ramuri grele. Dar apoi… apoi se întâmplă o minune. După ce alergăm și alergăm o vreme, greutatea asta începe să se desprindă de noi. Ca și cum n-am mai fi trup. Ca și cum am fi doar voință, doar suflet înaripat.
Aceasta e lecția simplă pe care le-a dat-o Georgeta copiilor din Jimbolia, ani de-a rândul. La ora de sport și de zbor… către visul lor.
La început de drum către orice vis, totul ți se va părea atât de greu. Va fi mult mai simplu să te oprești. Dar dacă nu faci asta și continui, mai departe și mai departe, vei vedea că vei zbura.
Georgeta Gazibara Ottrok este probabil singurul campion mondial din orașul Jimbolia. În 26 martie 1978, la Glasgow, echipa feminină a României a participat pentru prima dată la Campionatul Mondial de Cros, aflat la a 6-a ediție. Echipa era formată din Natalia Mărășescu, Maricica Puică, Georgeta Gazibara, Fița Lovin și Antoaneta Iacob. Atunci Romania a obtinut locul I, urmată de SUA. (locul II), Anglia (locul III), R.F. Germania, Polonia, Irlanda, Spania, Norvegia, Franța, Canada. Georgeta s-a întors în Jimbolia să fie profesoară de sport. Multe generații de copii și-o amintesc cu drag pe atleta cu suflet sensibil care i-a învățat să nu renunțe, să meargă mereu spre visul lor. Să meargă? Să alerge. Să zboare!
ilustrație: Anabella Orosz
text: Cristina Andone, nesupusele.ro